Popcorn Fields Forever (DBS5)

Această lucrare a fost concepută ca urmare a experienței artistului în cadrul în unei rezidențe din Piatra Neamț, în 2011, o experiență care a fost ulterior încorporată într-o lucrare instalativă care a încearcat să analizeze felul în care arta poate să ia peste picior o realitate socioculturală, o artă care folosește în același timp elemente specifice din realitatea în sine și elemente de limbaj specific artelor vizuale. Această „luare peste picior” (în sens de mocking) s-a dovedit, la sfârșit, a fi o reflecție a propriei existențe a artistului, de vreme ce o realitate culturală este un spațiu nesfârșit pe care nu îl poți evita sau din care nu poți scăpa și care se învârte în jurul tău modificând infinit propriul tău interior, indiferent de consistența eforturilor tale de a i te opune.

Experiența din Piatra Neamț a devenit un moment de turnură reflexivă despre similitudinile regăsite pe agenda instituțiilor publice în ceea ce privește utilizarea spațiului public și prioritățile nevoilor reale ale oamenilor. Se pare că tot ceea ce este nou este demontat încă de când începe să funcționeze; aparent nimic nu se agregă într-un sistem coerent. Sentimentul general în fața noilor proiecte publice este acela că totul se imită (în sens de mimicry). Vorbim despre imitarea standardelor importate care sunt în mod fals adaptate nevoilor locale și posibilităților de implementare. Acest lucru reflectă un areal cultural mai larg, în condițiile în care cultura este produsă prin imitarea unor tipare care nu mai sunt conectate la o cultură organică auto-productivă, ci mai degrabă sunt elaborate de instituțiile de bunuri culturale importate. Aparent totul funcționează și este satisfăcător, atâta timp cât este obligatoriu pentru un consum fără alternative și fără o nevoie reală a lui, generând o rotație nesfârșită a imitării propriilor posibilități.

Concepând lucrarea în raport cu lumea artei, indiferent de tipul de artă, academică, tradițională, contemporană etc., privată sau publică, sentimentul saturației s-a dovedit a fi copleșitor. Lumea artei pare a fi ca o mașină stricată care nu poate fi oprită să producă cu aceleași matrițe aceleași bunuri, la nesfârșit, suprasaturate până la punctul de inutilitate totală și asamblate într-un carnaval al târgurilor de artă globale de care toată lumea se bucură, dar în același timp acolo nu este un public adevărat pentru ea. Aceeași privire se aplică și contextului artistic în care a fost expusă această lucrare instalativă.

Artistul își vede munca ca o instalație bazată pe timp (a time-based installation), care plasează timpul și spațiul într-o buclă. Aceasta umple spațiul galeriei cu o mișcare perpetuă absurdă a trei ceaune umplute cu mămăligă. Mecanismul instalației este asemănător sistemelor utilizate de telecabinele care acum, în România, se găsesc foarte des în spații fără sens, fiind construite sub aparența renașterii atracției turistice pentru zone demult uitate. De fapt, aceste inițiative reflectă doar funcționarea unui mecanismde transfer al fondurilor publice europene către societăți de construcții preferențiale pentru proiecte supra-apreciate financiar. Aceste proiecte arată mai mult ca niște stadioane construite în deșert. Rotirea ceaunelor cu mămăligă este un act absurd care anulează sensul autohton al acestor obiecte. Acțiunea de rotire de jur împrejur le face inutile, obiecte de privit într-o mișcare rațională absurdă. Dar, în acest sens, ele devin semnificative, somatice și periculoase. Instalarea a fost constituită ca o lucrare temporală, fragilă, neterminată, la fel ca multe alte proiecte provizorii, dar definitive, care îl înconjoară pe artist.