Istorii acide în vortexuri întrerupte

Actul de a picta e similar actului scrierii, într-un limbaj comun celor care trăiesc dincolo de banalitatea ultimei realități. Pictura lui Lucian Brumă se bazează pe un proces de cercetare, rafinat experimentală, care, la nivelul unei intenții primare, se acordă cu un interes de a explora diferite moduri de reprezentare a (auto)structurării memoriei, dar care, la nivelul unei receptări emancipate, rezonează cu intersectări empatice oricât de variabil emoționale.

De parcă trecutul ar fi aici, în fața pânzei, în imediata apropiere, percepem umbre directe, impresionant tactile, care rămân descoperite intenționat doar pentru a ne demonstra că nu o să avem cum să știm cu convingere ceea ce este cu adevărat în locul lor. Apoi lucrurile sunt transformate/transpuse în semne, însă fără a-și pierde sensul, ci mai curând aprofundându-l în șarje desenate, însă fără a ne include. Desenul e esențial, chiar și în gesturile largi ale pensulației, chiar și în explozia controlată a câmpurilor de culoare, apoi e consemnat, dar lăsând loc unei alte apariții care cedează spațiul, încă neîndeajuns de intim, unei alte contra-compoziții. Coordonatele spațiale sunt demarcări teritoriale de auto-consemnare, și nu repere de situare ale privitorilor. La rândul ei, invizibilitatea fizică a latitudinilor și longitudinilor geografice e dejucată aici pentru a descuraja certitudinea. În plus, ceea ce e aparent figurativ este, în fapt, o decădere impulsionată în abstract. Ceea ce e întunecat e emancipativ, iar ceea ce este iluminat este recuzativ.

Marjându-se pe un refuz al scufundării și pe o recuzare a imortalizării, în pictura sa, fragmentele de memorie se suprapun și se desprind în succesiuni de contraste; fiecare pânză reglează spațialitatea printr-un pretext compozițional; în interior-exteriorul lor, frotajele se accentuează și intră în recesiune; trasoarele gestuale obturează traseele reprezentaționale; motivul decojirii e cvasi-absent, însă insistent conceptualizat; negrul arată, iar albul ascunde; impresiile puternic accentuate sunt, în fapt, suprapuneri post-expresioniste.

Pentru Lucian Brumă, fiecare strat de culoare, fragment de pânză și material pictural, supuse unor procese de testare și refuncționalizare prin recontextualizare, corespunde afirmării unei vârste, devoalării unei perioade, consemnării intime a unei istorii. Pe o hârtie de filtru, acidul lasă o amprentă vizuală; similar, istoria poate reacționa printr-o chimie proprie față de modul său de consemnare. În concepția vorticistă, energia întretaie spațiul și partajează forme, creând patern-uri de unghiuri de vedere și linii de fugă. Lucian Brumă întrerupe procesul formării unei compoziții cu margini precise, suspendând marcarea temporalității înainte ca aciditatea istoriei să își facă efectul. (Cătălin Gheorghe)